ianuarie 5, 2011

VIII

Posted in Povestea lui Psyche la 11:58 am de iuliastoianpsihoterapie

Salvador Dali, Venus with Cupids, 1925

În timp ce Psyche stăpânită numai de gândul de a găsi pe Cupidon, făcea ocolul lumii, acesta, suferind de arsura lămpii, gemea culcat chiar în patul mamei sale. Atunci pescăruşul, pasărea aceea foarte albă, care în zborul ei atinge numai în treacăt cu aripile crestele valurilor mării, se dădu repede afund în adâncurile oceanului şi, oprind tocmai lângă Venus care se scălda şi înota, îi aduse la cunoştinţă că fiul ei se află grav rănit de o arsură şi zace în pat foarte abătut, neştiind dacă se va face bine; că în toată lumea se răspândesc tot felul de zvonuri şi batjocuri ce creează o urâtă reputaţie Venerei şi familiei sale; că ei nu se mai arată nicăieri, pentru că fiul s-a retras în munţi cu o femeie desfrânată, în timp ce mama lui se veseleşte scăldându-se în valurile mării; că din această pricină nu mai e nici o plăcere, nici o graţie, nici o voioşie, că acum totul în lume e urât, grosolan şi dezgustător, şi de aceea nu mai sunt nici prietenii împărtăşite, nici nunţi fericite, nici căsnicii unite şi nici copii iubiţi, că e un desfrâu nemaivăzut, şi nici un fel de dispreţ pentru pângărirea legăturilor dintre oameni.

Astfel împuia urechile Venerei, defăimându-i fiul cu bârfele ei, această pasăre limbută.

,,Cum, strigă Venus, mâniată foc, poama mea de fiu are aşadar o iubită? Hai, spune-mi tu, care singură mă slujeşti cu credinţă, spune-mi numele aceleia care a ademenit un copil nevinovat încă fără barbă. Oare e vreuna din poporul nimfelor, vreuna dintre Hore, dintre Muze, sau vreuna din Graţiile care sunt în slujba mea?,,

Pasărea limbută nu putut să-şi ţină gura: ,, Nu ştiu stăpână, zise ea, dar, pe cât mi se pare, se spune că e amorezat la nebunie de o fată cu numele Psyche, dacă-mi aduc eu bine aminte.,,

,,Cum! Strigă Venus înfuriată, iubeşte cu adevărat pe Psyche, rivala frumuseţii mele, pe aceea care mă gelozeşte şi vrea să-mi răpească numele! Sigur că băiatul ăsta şi-a închipuit ca eu sunt o mijlocitoare şi că i-am arătat pe această fată uşuratică numai spre a-i face cunoştinţă!,,

Bombănind astfel, ieşi repede din fundul mării şi numaidecît se îndreptă spre palatul ei de aur, unde, găsind pe fiul său bolnav, după cum i se spusese, chiar de la uşă începe să strige din toate puterile: ,, Frumoasă purtare şi, ce-i drept, vrednică să facă cinste şi familiei şi bunelor tale moravuri! Mai întâi, cum ţi-ai îngăduit să calci în picioare poruncile mamei tale, mai mult încă, ale suveranei tale? De ce n-ai făcut pe rivala mea să sufere ocare unei iubiri de rând? Apoi, cum ai îndrăznit tu, un copil, la vârsta asta, cu îmbrăţişările tale desfrânate şi prea timpurii, să faci din ea soţia ta şi să mă sileşti să suport o noră vrăşmaşă?  Desigur, îţi închipui, secătură ce eşti, corupătorule, nesuferitule, că numai tu poţi avea copii şi că eu, din cauza vârstei, nu mai sunt în stare să fiu mamă! Dar binevoieşte să ştii că voi avea un alt fiu cu mult mai bun decât tine. Ba, ca să te fac să simţi ruşinea şi mai mult, voi adopta pe vreunul dintre tinerii sclavi, născuţi în casa mea, şi lui îi voi da aceste aripi, torţa, arcul şi săgeţile tale, în sfârşit, toate acele atribute care-mi aparţineau mie şi pe care nu pentru această întrebuinţare ţi le dădusem.  De altfel, să ştii că spre a te înzestra cu toate acestea, n-am luat nimic din averea tatălui tău. Dar tu ai fost rău crescut din frageda-ţi copilărie şi ai mâini nestăpânite. De atâtea ori ai bătut în mod necuviincios pe cei mai mari decât tine şi chiar pe mine, mama ta, pe mine însămi, călăule, nu mă jigneşti în fiecare zi? De atâtea ori m-ai lovit şi, în tot cazul, mă dispreţuieşti, ca şi cum n-aş avea bărbat. De tatăl tău vitreg, acel mare şi puternic oştean, tu n-ai nici o teamă şi cum ai putea să ai, dacă, spre a-mi face mie necaz, ai luat obiceiul să-i faci rost de ţiitoare tinere şi frumoase! Dar am să te fac eu să te căieşti de zbenguiala ta amoroasă şi să simţi neplăcerea şi amărăciunea acestei căsătorii. Acum însă, ajunsă de râsul lumii, ce să fac?  Cui să mă adresez? Cum să pedepsesc pe acest mic şarpe?  Să mă duc să cer ajutor vrăşmaşei mele Cumpătarea, pe care de-atâtea ori am jignit-o, pentru a satisface capricioasele plăceri ale acestui copil? Dar cum să mă dau în vorbă cu o femeie aşa de grosolană şi cu înfăţişarea atât de neîngrijită? Mă înfior la gândul acesta şi, totuşi, consolarea răzbunării, indiferent de unde ar veni, nu este de dispreţuit. Da, Cumpătării va trebui să mă adresez, căci numai ea e în stare să pedepsească cu toată asprimea pe acest desfrânat, să-i golească tolba şi să-i frângă fierul săgeţilor, să-i destindă coarda arcului, să-i stingă torţa şi să-i înfrâneze chiar trupul printr-o aspră abstinenţă. Numai atuci m-aş putea crede pe deplin răzbunată de ocara ce mi s-a adus, când ea va fi ras până la piele superbele lui bucle de culoarea aurului, prin care de atâtea ori mi-am trecut uşor degetele, şi când va fi scurtat aceste aripi, pe care eu le-am udat cu valuri de nectar izvorâte din sânul meu!,,

Astfel vorbind, ea se repezi furioasă din palatul său şi cu fierea încinsă de mânie- mânie de Venus! Dar Ceres şi Iunona se luară îndată după ea şi, văzând-o aşa de aprinsă la faţă, o întrebă de ce printr-o atât de groaznică încruntare de sprânecene întunecă farmecul şi strălucirea frumoşilor ei ochi. ,, Vă întâlnesc tocmai la timp, le zise ea, fiindcă inimii mele atât de aprinse voi sunteţi în stare să-i daţi satisfacţia aşteptată! Vă rog, faceţi tot ce vă stă ân puterea voastră şi ajutaţi-mă să găsesc pe această Psyche, care a fugit şi nu ştiu unde se ascunde. Căci, desigur, voi cunoaşteţi faimosul scandal din familia mea şi isprava aceluia pe care nu vreau să-l mai numesc fiul meu!,,

Atunci zeiţele, care ştiau ce se petrecuse, încercară să potolească astfel cumplita mânie a Venerei: ,,Ce mare greşeală a făcut fiul tău, zeiţă, ca să te împotriveşti cu atâta încăpăţânare plăcerilor lui şi să doreşti cu atâta patimă pierderea aceleia pe care o iubeşte? Ce crimă e, mă rog, dacă a făcut ochi dulci unei fete frunoase? Nu ştii că e bărbat şi că e tânăr?  Sau poate ai uitat ce vârstă are? Fiindcă-şi poartă anii cu graţie, ai să-l socoteşti întotdeauna ca pe un copil? De altfel, tu care eşti mamă şi în afară de asta o femei cu judecată, vrei să urmăreşti veşnic cu o prea mare atenţie până şi jocurile amoroase ale fiului tău, să-l dojeneşti pentru neînfrânata lui pornire spre plăceri. Să lupţi împotriva iubirilor lui şi să osândeşti, la un fiu aşa de frumos, tocmai legile tale şi plăcerile pe care le guşti tu? Ce zeu, ce muritor ar putea admite ca tu, care semeni în tot universul arzătoarelor dorinţe, să interzici plăcerea iubirii în familia ta şi să opreşti pe fiul tău de la dreptul firesc de a lua parte la slăbiciunile sexului frumos?,,

Cu astfel de cuvinte, cele două zeiţe, care se temeau de săgeţile lui Cupidon, îl linguşeau şi-l apărau în lipsa lui, cu gândul de a-i dobândi bunăvoinţa. Dar Venus, indignată că-i sunt luate în râs insultele pe care le-a primit, le întoarse spatele şi cu un pas grăbit se îndreptă spre mare.

Reclame

decembrie 28, 2010

VII

Posted in Povestea lui Psyche, VII la 12:33 pm de iuliastoianpsihoterapie

Dar Psyche, chiar în clipa în care el se înălţa, îi cuprinde cu amândouă mâinile piciorul drept şi, astfel atârnă de el în timpul plutirii lui prin văzduh, nenorocita îl însoţeşte în zboru-i legănat prin împărăţia norilor, până când, în sfârşit, sleită de puteri, îşi desprinde mâinile şi cade jos pe pământ.

Zeul, care încă o iubea, nu o părăsi în durerea ei şi, zburând pe un chiparos vecin, din vârful lui îi vorbi astfel, adânc mişcat:

,, Mult prea încrezătoare Psyche, eu, în loc să ascult de poruncile mamei mele Venus, care-mi ceruse să te leg printr-o puternică iubire de un om vrednic de plâns şi din neamul cel mai jos, şi să te condamn la o căsătorie nevrednică de tine, am preferat să zbor eu însumi la tine, ca un îndrăgostit.  Dar m-am purtat cu uşurinţă, ştiu, fiindcă, eu, renumit aruncător de săgeţi, m-am rănit singur cu una dintre săgeţile mele, şi te-am făcut soţia mea, pentru ca tu să vezi în mine un monstru şi să retezi cu pumnalul un cap al cărui ochi te privesc cu atâta drag? De câte ori te-am sfătuit să fii cu cea mai mare băgare de seamă! De câte ori te-am înştiinţat , cu atâta drag, să te păzeşti de toate aceste primejdii! Dar bunele tale povăţuitoare îşi vor primi în curând răsplata pentru primejdioasele sfaturi ce ţi-au dat. Pe tine însă te voi pedepsi numai prin fuga mea.,,  Sfârşind aceste cuvinte, îşi lua zborul în văzduh şi dispăru.

Psyche, întinsă la pământ şi urmărind cu ochii, cât putea să vadă, zborul soţului său, se chinuia amarnic strigându-l şi plângând fără nădejde. Când însă, purtat de aripi, el se ridică în văzduh la o mare înălţime şi pieri din ochii ei, ea se repezi pe malul unui fluviu din apropiere şi se aruncă în apă. Dar binevoitorul fluviu, din respect, fără îndoială, pentru zeul care de obicei aprinde şi apele, dar şi dintr-o teamă personală, o prinse îndată într-o volbură de val, şi fără să-i facă nici un rău, o depuse pe malul catifelat de o iarbă deasă.

Tocmai atunci, din întâmplare, Pan, zeul rustic, şedea pe o movilă aproape de fluviu. El o strângea în braţe pe Echo, zeiţă de munte, şi o învîţa să repete tot felul de cântece. Aproape de mal zburau caprele sale care păşeau ici şi colo iarba de pe malul apei. Zeul cu picioarele de ţap, care cunoştea nenorocirea Psychei, vâzând-o atât de obidită şi de sleită de puteri, o chemă la el cu blândeţe şi cu vorbe pline de bunătate şi o mângâie astfel: ,, Frumoasa mea copilă, e drept că eu nu sunt decât un om de la ţară, un păstor de capre, dar graţie bătrâneţii mele înaintate am dobândit multă experienţă. Dacă nu mă înşel în bănuielile mele- ceea ce intr-adevâr oamenii cu judecată numesc profeţie- acest pas şovăitor şi de cele mai multe ori nesigur, prea marea paloare a feţei tale, aceste suspine nesfârşite şi chiar această tristeţe  din ochii tăi, totul mă face să văd că suferi din cauza unei prea mari iubiri. De aceea, ascultă-mă pe mine: nu te arunca în prăpastie şi nu mai încerca să-ţi pui capăt zilelor prin orice fel de moarte năprasnică. Şterge-ţi lacrimile, potoleşte-ţi mâhnirea şi mai degrabă cinsteşte cu rugăciuni şi pinoase pe Cupidon, cel mai mare dintre zei, şi cum e tânăr, fermecător şi senzual, caută să-i câştigi bunăvoinţa printr-o dulce supunere.,,

Pan and Psyche Edward Burne Jones

Astfel vorbi zeul păstor. Psyche nu-i răspunse nimic, ci adorându-l numai ca pe o divinitate ocrotitoare, îşi continuă drumul. Dar, după ce rătăci destul, cu pasul obosit, spre sfârşitul zilei, apucând pe o potecă necunoscută care ducea la vale, ajunse în apropierea unui oraş, unde domnea bărbatul uneia dintre surorile sale. Psyche, aflând acst lucru, ceru să se anunţe prezenţa sa acestei surori; fu primită îndată şi după ce se îmbrăţişară şi-şi adresară reciproc cuvinte amabile, sora întrebând-o de motivul venirii ei, Psyche începu astfel:

’’ Ţi-aduci aminte, desigur, de sfatul pe care amândouă mi l-aţi dat. Mi-aţi spus că un monstru, sub falsul nume de bărbat, venea noaptea să doarmă lângă mine şi m-aţi povăţuit ca, mai înainte de a fi înghiţită eu, nenorocita, în lacomul pântec, să-l ucid cu un hanger cu două tăişuri. Ca şi voi, am găsit bun acest lucru, dar îndată ce apropiai lampa şi-i zări faţa, avui înaintea ochilor o întruchipare minunată şi cu totul divină: era însuşi fiul zeiţei Venus, da, era chiar Cupidon, cufundat într-un somn liniştit. Fermecată de frumuseţea unui astfel de tablou şi tulburată de năvalnica forţă a iubirii, sufeream din cauza neputinţei de a-mi potoli arzătoarele-mi dorinţe, când, deodată, printr-o întâmplare cu adevărat nenorocită, lampa care ardea aruncă o picătură de untdelemn fierbinte pe umărul său. Durerea îl trezi îndată şi, văzându-mă înarmată cu fier şi foc îmi spuse: ,,Crima ta e îngrozitoare, părăseşte numai decât patul meu şi ia tot ce îţi aparţine. Acum mă voi căsători cu sora ta în chip legiuit şi cu toată pompa cuvenită.,, şi el a pronunţat numele tău- şi îndată porunci Zefirului să sufle şi să mă arunce afară din cuprinsul palatului său.,,

Psyche nu terminase încă bine vorba, când sora sa, împinsă de o pasiune nebună şi de criminala-i gelozie care o chinuia, înşală pe bărbatul ei printr-o minciună dinainte pregătită şi, sub cuvânt că ar fi aflat ceva despre moartea uneia dintre rudele sale, se îmbarcă numaidecât şi ajunse repede la stâncă şi, cu toate că atunci sufla un alt vânt, totuşi, mânată de o speranţă oarbă şi de nerăbdare, începu să strige:,, Primeşte-mă, Cupidon, primeşte o soţie vrednică de tine, şi tu, Zefire, poartă pe eripile tale pe suverana ta!,, Spunând acestea ea se repezi cu putere şi se aruncă în prăpastie. Dar nu putut ajunge în vale nici cel puţin moartă, căci, zdrobindu-se de colţii ascuţiţi ai stâncilor, membrele i se risipiră în toate părţile aşa cum merita şi, măruntaiele fiindu-i făcute bucăţi, serviră de hrană păsărilor şi fiarelor sălbatice. Aşa a fost sfârşitul ei.

Pedeapsa celeilalte surori nu întârzie nici ea prea mult. Într-adevăr Psyche, pornind iarăţi la drum, cu pasul rătăcitor, ajunse într-o altă cetate, în care locuia cealaltă soră a ei. Înşelată şi aceasta de o amăgitoare născocire şi, plină de nerăbdare de a lua locul surorii mai mici printr-o căsătorie criminală, ea alergă repede la stâncă şi, aruncându-se în prăpastie îşi găsi o moarte asemănătoare.

decembrie 19, 2010

VI

Posted in Povestea lui Psyche la 5:52 pm de iuliastoianpsihoterapie

Jean-Baptiste Regnault– Cupid and Psyche

Noaptea sosise, de asemenea şi soţul care, după ce dăduse prima luptă amoroasă, căzuse într-un somn adânc. Atunci Psyche, de altfel slăbită la trup şi la suflet, simţindu-se din nou puternică prin neînduplecata voinţă a destinului, scoase lampa din ascunzătoare şi puse mâna pe hanger. Slăbiciunea sexului  său se schimbă în îndrăzneală.

Dar, îndată ce lampa lămuri taina patului conjugal, ea văzu pe cel mai dulce şi mai plăcut dintre toţi monştrii, pe Cupidon, însuşi acel zeu atât de frumos, dormind într-o poziţie neasemuit de graţioasă. La vederea lui, însăşi lumina lămpii crescu făcându-se mai puternică, iar lama nelegiuitului hanger deveni mai strălucitoare.

Psyche rămase încremenită în faţa unei privelişti atât de neaşteptate; ieşită din minţi, desfigurată, fără un pic de sânge în obraz, sfârşită şi tremurând, se prăbuşi în genunchi, şi căută să ascundă hangerul, dar în propria ei inimă, ceea ce ar fi făcut, desigur, dacă fierul, de tema unei nelegiuiri atât de mari, n-ar fi alunecat din mult prea cutezătoarea ei mână şi n-ar fi căzut jos, la pământ. Dar în curând, istovită, şi cu totul lipsită de viaţă, privind îndelung frumuseţea acestui chip divin, îşi reveni repede în fire. Ea văzu un cap strălucitor de raze, un păr bogat, scăldat în ambrozie, un gât alb ca laptele, obrajii de purpură pe care cădeau nişte bucle răsucite cu artă, unele atârnându-i pe frunte, iar celelalte pe spate şi strălucirea lor era aşa de orbitoare, încât chiar lumina lămpii începu să tremure şi să pălească. Pe umerii zeului zburător străluceau două aripioare aidoma florilor năpădite de rouă de un roz pal, scânteietor, şi cu toate că erau în repaus, puful dulce şi moalede pe marginile lor tremura într-o uşoară fâlfâiere şi nu înceta de a se agita. Restul corpului său era atât de strălucitor şi de frumos, încât Venus n-ar avea nici un motiv să regrete că l-a adus pe lume. La piciorul patului se afla arcul, o tolbă şi săgeţile, arma gata să dea ascultare acestui puternic zeu.

Psyche nu se mai sătura privindu-le. În nemărginita ei curiozitate, ea examină şi admiră armele soţului său: scoase din tolbă o săgeată şi o încercă cu vârful degetului mare, ca să vadă dacă vârful îi este bine ascuţit, dar chiar în clipa aceea, tremurându-i mâna, ea apăsă  ceva mai tare şi se înţepă destul de adânc pentru ca la suprafaţa pielii să-i apară câteva mici picături de sânge trandafiriu. Astfel, fără să ştie, Psyche se îndrăgosteşte ea însăşi de Amor şi, aprinzându-se din ce în ce mai mult de patimă pentru zeul Iubirii, se aplecă pătimaşă asupra lui, cu buzele întredeschise de plăcere, îl acoperă în grabă cu nenumărate şi înfocate sărutări, temându-se doar să nu-l trezească prea curând din somn.

Dar în timp ce ea, ameţită de atâta fericire şi cu inima rănită pluteşte în nehotărâre, lampa pe care o avea în mână, fie din cea mai nelegiuită perfidie, fie dintr-o vinovată gelozie, sau fiindcă ea ănsăşi ardea de nerăbdare să atingă un trup atât de frumos şi să-l sărute, ca să zic aşa, deodată aruncă din focarul luminii sale o picătură de untdelemn fierbinte pe umărul drept al zeului. Ah, îndrăzneaţă şi nesocotită lampă, rău slujeşti tu dragostea! Cum, tu arzi pe însuşi zeul care aprinde flacăra oricărei iubiri, tu, care, fără îndoială, ai fost născocită de vreun îndrăgosit ca să se poată bucura mai mult timp şi chiar noaptea de farmecul iubitei sale! Zeul, simţind arsura, se deşteaptă brusc, şi văzând că taina lui a fost trădată în mod aşa de jignitor, fără să spună o vorbă, zboară îndată dinaintea ochilor şi din braţele nefericitei lui soţii.

decembrie 12, 2010

V

Posted in Povestea lui Psyche, V la 11:21 pm de iuliastoianpsihoterapie

 

Dar, pe când se întorceau acasă purtate prin aer de liniştita suflare a Zefirului, iată ce vorbe schimbară între ele: ,,Ce spui tu, dragă soră, de monstruasa minciună a acestei neruşinate? Deunăzi bărbatul ei era un  tânăr căruia de curând începuse să-i mijească barba, acum e un om între două vârste cu părul alb ca argintul. Dar cine o fi omul acela, care într-un răstimp aşa de scurt să fi îmbătrinit dintr-o dată? Sora mea, n-ai să poţi afla nimic mai mult, decât că vicleana asta spune minciuni, sau nu cunoaşte chipul soţului ei. Oricare din aceste două presupuneri ar fi adevărate, noi trebuie s-o lipsim cât mai curând de bogăţia şi de fericirea ei. Dacă nu cunoaşte faţa soţului său, atunci fără îndoială că s-a căsătorit cu un zeu şi că în pântecele ei poată un zeu. Dar când voi auzi, ferească-ne cerul de aşa ceva, că e proclamată mama unui copil divin, eu, cel puţin, îmi voi lega o funie de gât şi mă voi spânzura. Să ne întoarcem deocamdată la părinţii noştri şi, ca început a ceea ce-i vom spune Psychei, să urzim o minciună care să aibă aparenţa adevărului.”

Astfel înfăcărate, ele abia adresează în dispreţ părinţilor câteva cuvinte. Toată noaptea se frământă şi nu închid ochii nici o clipă: sunt ca două fiinţe pierdute. Dis- de-dimineaţă aleargă întins la stânca de unde coboară în grabă cu obişnuitul ajutor al Zefirului şi, apăsându-şi pleoapele, spre a smulge câteva lacrimi forţate, iată în ce chip viclean se adresează tinerei soţii:

,,Tu, dragă, desigur eşti mulţumită: şi fericită că nu cunoşti o atât de mare grozăvie, stai fără să-ţi pese de primejdia care te ameninţă. Dar noi, care cu o grijă veşnic  trează ne gândim la interesele tale, suntem cumplit de chinuite din cauza marii nenorociri care te pândeşte. Într-adevăr, am aflat dintr-un loc sigur o taină pe care, fiindcă îţi împărtăşim durerea şi nenorocirea, nu putem să ţi-o ascundem. Un şarpe enorm ce se târăşte în mii de încolăcituri, al cărui gât e umflat de sânge care e venin ucigător şi a cărui gură stă  căscată, înfiorător de adâncă, acesta este bărbatul care în fiecare noapte vine pe furiş lângă tine. Acum, adu-ţi aminte de oracolul Pzthiei, care ţi-a prezis că tu eşti ursită să te căsătoreşti cu un monstru îngrozitor. Mai mulţi ţărani, vânători din împrejurimi şi cei mai mulţi vecini l-au văzut aseară, pe când se întorceau de la păşune, înptând în apa celui mai apropiat fluviu. Toţi susţin că el nu te va hrăni multă vreme cu aceste delicioase mâncări, care-ţi plac atât de mult, şi că, deîndată ce sarcina ta va fi ajuns la termen şi tu vei fi mai grasă şi mai gustoasă, te va înghiţi cu mare plăcere. Acum e treaba ta să chibzuieşti dacă e mai bine să asculţi pe surorile tale, care tremură pentru scumpa ta viaţă, şi să te hotărăşti dacă vrei să scapi de moarte şi să trăieşti cu noi fără teamă de primejdie, sau dacă preferi să-ţi găseşti mormântul în măruntaiele unui monstru nemilos. Dar, dacă ţie îţi face plăcere această singurătate, numai în tovărăşia câtorva glasuri, sau dacă pentru tine au un deosebit farmec plăcerile dezgustătoare şi primejdioase ale unei iubiri pe ascuns şi îmbrăţisările unui şarpe veninos, noi cel puţin, ca bune surori, ne-am făcut datoria.”

Atunci sărmana Psyche, prea simplă şi credulă, e cuprinsă de groază în faţa unei atât de curde descoperiri. Scoasă din minţi, ea uită cu desăvârşire sfaturile soţului şi făgăduielile ce-i făcuse şi se aruncă într-o prăpastie de nenorociri. Tremurând toată,palidă şi fără pic de sânge în obraz, ea murmură cu un glas abia auzit cuvinte întretăiate spunând: ,, Voi, preascumpele mele surori, nu încetaţi o clipă, cum e şi firesc, de a-mi arăta iubirea voastră, şi cei care vă spun astfel de grozăvii, vai! Nu cred că au scornit o minciună. Căci eu n-am văzut niciodată chipul soţului meu şi nu ştiu din ce ţară este. Numai noaptea îl aud vorbind încet şi sunt silită să îngădui lângă mine un bărbat care-mi ascunde starea lui şi fuge întotdeauna de lumină. Şi când spuneţi că trebuie să fie vreun mostru, aveţi dreptate, eu sunt de părerea voastră. Mai ales, întotdeauna el caută să-mi inspire frică de figura sa, şi mă ameninţă cu cele mai mari nenorociri în cazul în care aş avea curiozitatea s-o cunosc. Ei bine, dacă puteţi să-mi daţi vreun ajutor şi să scăpaţi pe sora voastră dintr-o astfel de primejdie, ajutaţi-mă chiar acum, căci altfel, prin nepăsarea voastră , veţi distruge toate binefacerile prevederii pe care aţi arătat-o până acum.”

Atunci, porţile fiindu-le larg deschise şi văzând-o pe sora lor lipsită de orice apărare, aceste ticăloase femei renunţa la uneltirile viclene pe care le puseseră pe ascuns şi, trăgând pe faţă sabia înşelăciunii, pun stăpânire pe mintea înspăimântată a acestei simple copile. În sfârşit, iată ce-i spune una dintre ele: ,,Fiindcă legăturile de sânge ne obligă, când e vorba de salvarea ta, să nu ţinem seama de nici o primejdie, noi, după ce ne-am gândit mult, mult de tot, îţi vom arăta singurul mijloc de apărare pe care îl ai. Iată-l: ia un hanger foarte ascuţit, mai ascute-l încă, trecându-l uşor pe podul palmei, şi, ascunde-l cu mare grijă în patul tău, în partea în care te culci de obicei, apoi umple o lampă uşor de mânuit cu destul untdelemn ca să dea o lumină puternică  şi pune-o într-o crăticioară pe care să o acoperi cu un capac. Toate aceste pregătiri să le faci în cea mai mare taină. Când mosntrul va fi intrat în camera ta, târându-se pe pardoseală cu încolăcirile lui, se va fi urcat în pat ca de obicei, când va fi întins lângă tine şi, cufundat în primul somn care întotdeauna e mai greu, va fi început să respire adânc, atunci coboară uşor din pat şi, în picioarele goale, călcând în vârful degetelor, fără să faci cel mai mic zgomot, du-te de scoate lampa din întunecoasa-i ascunzătoare unde vei fi închis-o şi, călăuzită de lumina ei, prinde momentul potrivit pentru săvârşirea curajoasei tale fapte. Apucând atunci hangerul cu două tăişuri, ridică mai întâi mâna dreaptă în sus cu îndrăzneală şi cu cât mai puternică sforţare retează de la încheietură gâtului capul acestui periculos şarpe. Ajutorul nostru, de altfel, nu-ţi va lipsi. Noi vom sta îngrijorate la pândă şi, îndată ce moartea lui îţi va fi scăpat viaţa , noi vom alerga la tine şi, după ce vei fi luat repede toate bogăţiile din acest palat, te vom uni într-o căsătorie după pofta inimii tale, pe tine, făptură omenească, cu un bărbat din neamul omenesc.”

Aţâţând prin aceste cuvinte incendiare focul din inima Psychei, care în acel moment clocotea toată de mânie, ele se grăbesc s-o părăsească, temându-se mult să mai rămână aproape de locul unei crime sângeriase. Fiind duse, ca de obicei, în vârful stâncii de uşoara suflare a Zefirului, o iau îndată repede la fugă, se urcă în corăbii şi dispar.

Dar Psyche, care rămâne singură, nu era totuşi singură, căci în afară de nemiloasele Furii ce o urmăreau neîncetat, ea era zbuciumată de o adâncă mâhnire, ca marea pe timp de furtună. Deşi planul-i era întocmit şi voinţa neclintită, totuşi, chiar atunci când mâinile îi erau pregătite cu criminalele pregătiri, ea şovăia încă. Hotărârea ei se clatină şi inima-i e sfâşiată de mii de simţăminte potrivnice: nerăbdarea, nehotărârea, cutezanţa, teama, neîncrederea, mânia, într-un cuvânt, în această fiinţă ea urăşte un şarpe îngrozitor şi adoră un soţ. Totuşi, fiindcă în curând seara avea să facă loc nopţii, începe să pregătească totul în mare grabă, pentru îngrozitoarea ei crimă.

 

decembrie 5, 2010

IV

Posted in IV, Povestea lui Psyche la 6:21 pm de iuliastoianpsihoterapie

Edward Burne-Jones – Cupid and Psyche detail 1867

În acest timp, necunoscutul soţ, din nou îi aminteşte Psychei, în convorbirile lor nocturne, sfaturile ce-i dăduse mai inainte. ,,Nu vezi tu mare primejdie care te pândeşte? Destinul te ameninţă deocamdată de departe: dacă nu vei lua din vreme măsuri hotărâte de apărare, în curând te va învălui de aproape. Perfidele scorpii se silesc din toate puterile să-şi întindă curse criminale şi cea mai primejdioasă dintre ele este aceea care te va îndupleca să-mi cunoşti faţa, pe care, aşa cum ades te-am prevenit, dacă ai s-o vezi o dată, n-o vei mai vedea după aceea.  Astfel deci, în cazul când aceste groaznice zgripţuroaice vor veni aici, înarmate cu vinovatele lor gânduri- şi vor veni, o ştiu bine- să nu vorbeşti deloc cu ele şi dacă, din cauza înăscutei tale inocenţe şi a gingăşiei tale sufleteşti, nu vei avea puterea să rezişti, cel puţin nu  asculta nimic, nu răspunde nimic cu privire la bărbatul tău. Căci în curând familia noastră se va mări şi sânul tău până mai ieri ca al unui copil, poartă pentru noi un alt copil, menit să fie sau un zeu, dacă vei învălui secretul nostru în tăcere, sau dimpotrivă, un muritor, dacă îl vei da în vileag.,,

La această veste, inima Psychei se simte plină de bucurie şi fericită la gândul mângâietor că va da naştere unui vlăstar divin, tresaltă de mândrie, în aşteptarea acestui copil făgăduit, şi se bucură de gloriosul şi preacinstitul nume de mamă. Ea numără cu mare îngrijorare zilele ce vin, lunile ce trec şi se miră de începuturile unei sarcini de care nu avea nici o cunoştinţă şi de enorma creştere, după o uşoară împunsătură, a pântecului ei purtător de rod. Dar tocmai atunci cele două ciumăfăi, cele două îngrozitoare Furii răspândind numai venin de viperă, vâsleau spre ea, însufleţite de o grabă nelegiuită.

Atunci nocturnul soţ din nou atrage Psychei luarea-aminte. ,,Iată, îi spune el, a sosit ultima zi: primejdia e foarte mare. Cruzimea sexului şi vrăşmăşia sângelui au şi ridicat armele, au şi rânduit tabăra, au fixat linia de bătaie, au sunat din trâmbiţa semnalului de a te lovi. Acum criminalele tale surori au tras sabia şi se pregătesc s-o înfingă în gâtul tău. Vai, câte nenorociri ne ameninţă, prea dulcea mea Psyche! Fie-ţi milă de tine, fie-ţi milă de noi, şi, prin păstrarea cu asfinţenie a tainei noastre, scapă casa noastră, pe soţul tău, pe tine însăţi şi pe copilaşul nostru de nenorocirea unui dezastru care se apropie. Pe aceste femei asasine, care te urăsc de moarte şi calcă în picioare legăturile de sânge dintre voi, tu nu le mai poţi numi surori. Fereşte-te de a le vedea sau de a le asculta, când ca Sirenele, aplecate din vârful acestei stânci, vor face să răsune munţii de glasurile lor aducătoare de moarte.,,

Psyche îi răspunde cu o voce întretăiată de lacrimi şi suspine: ,,De mult timp cred că ţi-am dat dovadă că ştiu să tac şi să-mi ţin cuvântul. Cu toate acestea, chiar şi acum îţi voi mai da o probă de tăria voinţei mele. Porunceşte numai din nou Zefirului să-mi dea ascultare, şi deoarece nu mi-e îngăduit să contemplu divina ta figură, cel puţin dă-mi putinţa de a-mi vedea surorile. Te rog, pe părul tău frumos înmiresmat, ale cărui bucle flutură în toate părţile, pe obrajii tăi atât de proaspeţi şi de delicaţi care seamănă cu ai mei, pe pieptul tău care arde de nu ştiu ce căldură! Cu aceeaşi patimă cu care doresc să cunosc chipul tău cel puţin în acest micuţ pe care îl port încă în mine, te rog să te laşi înduplecat de fierbinţile şi îndreptăţitele mele rugăciuni. Îngăduie-mi plăcerea de a-mi îmbrăţişa surorile şi înveseleşte inima Psychei, care nu trăieşte decât pentru tine şi care ţi-e dragă. De aici înainte nu mai cer să văd faţa ta, acum nu mă mai supără nici chiar întunericul nopţii, căci te am pe tine, lumina vieţii mele.,,

Vrăjit de caeste cuvinte şi dulci îmbrăţişări, soţul îi şterge lacrimile cu propriul păr şi, făgăduinduind că-i va îndeplini dorinţa, dispare numaidecât înainte de ivirea zorilor.

Cele două surori părtaşe la complot, fără să se mai ducă să vadă chiar pe părinţii lor, direct de la corabie o pornesc în cea mai mare grabă spre stânca ştiută şi, fără să mai aştepte ivirea vântului care trebuia să le transporte, se aruncă în gol cu o neobişnuită cutezanţă. Dar Zefirul, credincios ordinului stăpânului său, le primeşte, deşi cu părere de rău, în sânul unei dulci adieri şi le pune pe pământ. Fără să piardă nici o clipă, cu un pas grăbit, ele intră în casă, îşi imbrăţişează prada, numindu-se în chip mincinos surorile ei, şi ascunzând sub o apareţă veselă grămada de ură şi de răutate din inimile lor, iată cu ce vorbe linguşitoare i se adresează:,, Ei bine, Psyche, tu nu mai eşti fetiţa de odinioară şi în curând ai să fii mamă. Îţi închipui tu ce comoară porţi, pentru noi, în micul tău pântec? Ce bucurie pentru toată familia noastră! Ce fericite vom fi noi să hrănim acest mic giuvaier! Dacă el va fi tpt aşa de frumos ca tatăl şi ca mama sa, cum e neîndoios, atunci negreşit, va fi un adevărat Cupidon!,,

Astfel, printr-o iubire prefăcută, încetul cu încetul, ele pun stăpânire pe sufletul surorii lor. Numaidecât ea le oferă scaune, ca să se odihnească de oboseala drumului, îngrijeşte să li se prepare băi calde din care ieşeau aburi, în sfârşit, le pofeteşte într-o sufragerie superbă, unde li se servesc cele mai minunate şi mai alese gustări şi ruladă cu carne. Porunceşte unei lire să cânte şi se aude cântec de liră, comadă un cântec de flaut şi numaidecât se aud sunete de flaut, în sfârşit doreşte un cântec în cor şi mii de glasuri se aud cântând, şi toate aceste suave melodii executate, fără ca nimeni să apară, încântând inimile celor care ascultau. Dar nici chiar aceste armonii dulci ca mierea nu avură darul să înmoaie şi să potolească răutatea criminalelor femei. Neavând alt gând decât să-şi prindă sora în laţurile lor, ele îndreaptă conversaţia spre ţinta urmărită şi, fără să-şi mai dea osteneala de a se preface, o întreabă cum arată bărbatul ei, din ce neam se trage, din ce familie. Atunci Psyche, în naivitatea ei simplitate, uitând ce le spusese mai înainte, născoceşte o nouă poveste şi le spune că soţul ei provine dintr-o provincie vecină, că are foarte mulţi bani şi face întinse afaceri de negoţ, că e de-o vârstă mijlocie şi puţin cărunt. Apoi, fără să se oprească mai mult asupra acestui subiect, ea le încarcă pentru a două oară cu cele mai bogate daruri, şi le încredinţează din nou trăsurii aeriene.

noiembrie 28, 2010

III

Posted in Povestea lui Psyche, Uncategorized la 1:58 pm de iuliastoianpsihoterapie

Fragonard Iean Honore, Psyche Showing Her Sisters Her Gifts 1753

În acest timp, cele două surori, aflând care era stânca şi locul unde Psyche fusese părăsită, veniră acolo în grabă şi începură să verse şiroaie de lacrimi, să se bată cu pumnii în piept şi să jelească aşa de zgomotos, încât stâncile şi munţii răsunau de ecourile des repetate ale vaietelor lor.  Şi cum nu mai încetau de a chema pe nume pe nenorocita lor soră,  la zgomotul pătrunzător al acestor glasuri plângătoare care ajungeau până în vale,  Psyche,  scoasă din minţi şi tremurând, se repede în sfârşit afară din palat. ” De ce, le zise ea, vă faceţi în zadar atâta rău cu aceste amarnice tânguiri? Iat-o  în faţa voastră pe aceea pe care o plângeţi.  Încetaţi odată cu jalnicele voastre bocete,  ştergeţi-vă ochii înecaţi de-atâta timp în lacrimi, fiindcă de-acum înainte puteţi îmbrăţişa pe sora voastră a cărei moarte o jeleaţi.”

Atunci, chemând Zefirul, îi aduce la cunoştinţă poruncile soţului său.  Fără întârziere, dând ascultare ordinului ei, el le ridică îndată cu o suflare abia simtţită şi le duce la sora lor fără nici o greutate.  Surorile se îmbrăţişează, cu nenumărate săruturi, în culmea fericirii, şi lacrimile care încetaseră, începură din nou să curgă, dar de  astă dată de bucurie. ” Dar hai,  le zise Psyche,  intraţi vesele în casa mea, în căminul meu şi, alungând mâhnirea din sufletele voastre, bucuraţi-vă împreună cu draga voastră Psyche!”

Vorbindu-le astfel, ea le arătă neînchipuitele bogăţii ale acestui palat cu totul de aur, le invită să asculte acea mare mulţime de glasuri care o servesc  şi, după ce le pofteşte într-o baie luxoasă, le oferă, spre a mai prinde puteri,  o masă îmbelşugată şi aleasă, mai presus de orice închipuire omenească, într-un cuvânt, le primeşte atât de bine,  încât,  sătule de această abundenţă cu totul cerească,  amândouă încep să simtă invidia născându-se în fundul inimii lor.

În sfârşit, una dintre ele n-o slăbeşte nici o clipă cu cele mai amănunţite şi mai indiscrete întrebări, voind să afle cine e stăpânul unor bogăţii atât de minunate? Cine e bărbatul ei? Cum se numeşte şi cum arată la faţă? Psyche însă nu calcă făgăduiala făcută soţului şi nu lasă să-i scape taina din inimă dar, dată fiind împrejurarea, născoceşte un neadevăr, că soţul ei este un frumos tânăr, la vârsta când pe obraji apar umbrele primelor fire de barbă, şi că mai tot timpul e ocupat cu vânătoarea prin câmpii şi prin munţi. Apoi, temându-se ca nu cumva, în cursul conversaţiei care se prelungea,  să uite de hotărârea tacită ce o luase,  chemă numaidecât Zefirul ,  şi după ce le încărcă cu giuvaieruri de aur şi coliere împodobite cu pietre scumpe,  îi porunceşte să le ducă înapoi, ceea ce făcu îndată.

Preabunele ei surori, întorcându-se acasă, ardeau de veninul invidiei, care creştea tot mai mult, pe nesimţite, şi vorbeau între ele cu mare însufleţire. ”Soarta oarbă, crudă şi nedreaptă, zise în sfârşit una din ele, oare aşa a fost voinţa ta ca noi,  născute din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă, să avem un destin diferit? Noi, care suntem cele mai mari, măritate cu nişte străini ca să le fim servitoare, să ne petrecem viaţa departe de casa în care ne-am născut, de ţara noastră, de părinţii noştri, ca într-un exil, şi Psyche, cea mai mică dintre noi, ultimul rod al unei fecundităţi pe care naşterea sa a secat-o, să fie stăpână pe atâtea bogăţii şi să aibă ca soţ un zeu, ea care nici măcar nu ştie să se folosească cum trebuie de o aşa mulţime de avuţii? Ai văzut tu, sora mea, ce lucruri scumpe se găsesc în acest palat, ce giuvaieruri, ce rochii minunate, ce diamante şi briliante sclipitoare, fără să mai vorbesc că pretutindeni calci numai pe aur! Iar dacă are şi un bărbat aşa de frumos, după cum se laudă, atunci în toată lumea nu e fiinţa mai fericită ca ea. Obişnuindu-se unul cu altul tot mai mult şi iubirea lor întărindu-se,  zeul,  soţul său,  poate o va face şi pe ea zeiţă.  Da, da, cu siguranţă, fiindcă astfel de ifose îşi lua şi astfel de mers avea.  De pe acum ea îşi întoarce privirile spre cer şi muritoarea se întrevede zeiţă,  are în preajmă glasuri pentru a o servi şi porunceşte chiar vânturilor.  Dar eu, cât sunt de nenorocită! Mai întâi am avut parte de un bărbat mai bătrân decât tatăl meu, apoi e mai pleşuv decât un dovleac,  mai mic decât un copil şi,  pe lângă toate acestea,  acasă ţine totul încuiat cu lacăte şi chei!”

”Eu, răspunse cealaltă, duc în spinare un bărbat prăpădit, înţepenit de gută, şi care, pentru acest motiv, dă foarte rar cinstirea cuvenită farmecului meu. Aproape tot timpul îi fricţionez degetele strîmbe şi tari ca piatra şi-mi stric mânuţele astea atât de delicate cu oblojeli urât mirositoare, cu cârpe murdare şi cataplasme dezgustătoare şi nu mai am pe lângă el înfăţişarea atrăgătoare a unei soţii, ci greaua slujbă a unei îngrijitoare de bonavi. Asta e treaba ta,dragă soră, să vezi până unde ai să mergi cu răbdarea, sau mai degrabă- căci îţi spun sincer ce gândesc- cu slugăritul tău. Dar eu nu mai pot suferi o atât de mare fericire căzută pe mâini aşa de nevrednice.  Într-adevăr, adu-ţi aminte cu câtă obrăznicie şi cu câtă trufie s-a purtat cu noi şi cum, prin însăşi graba de a-şi arăta nemărginita-i bogăţie, şi-a dat pe faţă toată îngâmfarea ce i-a năpădit inima.

Şi din toate aceste bogăţii, nouă ce ne-a dat? Ne-a aruncat câteva nimicuri fără nici o valoare, şi asta cu părere de rău, apoi, în curând, plictisită de prezenţa noastră, a poruncit să fim alungate cu o suflare, cu un şuierat. Să nu mai fiu eu femeie, să mor dacă n-am s-o răstorn din culmea unei bogăţii atât de mari şi, dacă ruşinea ce ne-a făcut te-a atins şi pe tine, după cum gândesc, să căutăm amândouă un mijloc hotărât de a ne răzbuna! Mai întâi, să nu arătăm nimănui şi nici măcar părinţilor noştri darurile pe care le-am primit şi, mai mult, să spunem că n-am aflat nimic de existenţa ei. Destul că am văzut, necum să mai răspândim, în familia noastră şi în toată lumea, vestea fericirii ei nemărginite. Căci nu sunt fericiţi aceia a căror bogăţie n-o cunoaşte nimeni.  Da, da, va afla ea că noi suntem surorile ei mai mari, nu slugile ei.  Deocamdată să ne întoarcem la bărbaţii noştri, să revenim la sărmanele noastre gospodării şi când, după o matură chibzuire, vom fi pus totul la cale, să ne întoarcem mai neclintite în hotărârea noastră de a pedepsi pe înfumurată.”

Acest îngrozitor plan e găsit bun de cele două perfide surori.  Ele ascund toate darurile scumpe ce le primiseră şi, smulgându-şi părul, zgâriindu-şi obrajii, după cum de altfel meritau, încep din nou să verse lacrimi, de astă dată prefăcute.  Apoi, după ce reaprind astfel toată durerea părinţilor lăsându-i pradă deznădejdii, turbate de mânie, ele se îndreaptă spre casele lor pentru a pune la cale împotriva unei surori nevinovate un complot viclean şi criminal, ba mai mult, un adevărat fraticid.

noiembrie 22, 2010

II

Posted in Povestea lui Psyche la 11:13 am de iuliastoianpsihoterapie

Cupid and Psyche (1817),Cleveland Museum of Art, Jacques Louis David

 

După toate aceste desfătări, Psyche, văzând că s-a făcut seară, se duce să se culce. Trecuse o bună parte din noapte, când un zgomot abia simţit ajunse la urechile ei. Temându-se pentru virginitatea ei în mijlocul unei atât de mari singurătăţi, e cuprinsă de frică, de groază şi, mai mult decât orice primejdie , se teme de un rău pe care nu-l cunoaştea. Era soţul necunoscut: el se urcase în patul ei, făcuse din Psyche soţia sa şi înainte de răsăritul soarelui o părăsise în grabă. Numaidecât glasurile, care aşteptau la uşa camerei, dau toate îngrijirile tinerei căsătorite, a cărei virginitate se pierduse. Lucrurile se petrecură astfel multă vreme şi, după cum e lăsat de la natură, această noutate repetându-se în mod obişnuit, i-a produs plăcere, iar vorbele glasurilor misterioase o consolau în singurătatea ei.

În acest timp, tatăl şi mama sa îmbătrâneau în durere şi mâhnire. Zvonul dureroasei întâmplări a Psychei raspândindu-se până departe, cele două surori mai mari aflaseră totul şi numaidecât, întristate şi suspinând, îşi părăsiseră casele şi plecară în grabă la părinţii lor, spre a-i vedea şi a le aduce cuvinte de mângâiere.

Chiar în acea noapte, soţul vorbi astfel Psychei sale (căci, deşi ea nu-l vedea, totuşi îl atingea şi-l auzea): ,, Prea dulcea mea Psyche şi scumpa mea soţie, cruda Soartă te ameninţă cu o primejdie de moarte şi părerea mea este că trebuie să te fereşti de ea cu cea mai mare băgare de seamă. Surorile tulburate de zvonul morţii tale, îţi caută urma şi vor sosi în curând la această stâncă. Dacă din întâmplare bocetele lor vor ajunge până la tine nu le răspunde şi nici măcar o privire să nu-ţi arunci în acea parte, căci astfel îmi vei pricinui mie cea mai adâncă durere şi ţie cea mai mare nenorocire!,,

Psyche se învoieşte şi promite că va face cum doreşte soţul ei. Dar, când el dispăru o dată cu noaptea, sărăcuţa îşi petrecea toată ziua în lacrimi şi bocete repetând întruna că mai ales acum e cu totul pierdută, dacă, închisă în această temniţă plină de bogăţii, ea e lipsită de orice atingere cu lumea, de orice convorbire cu fiinţe omeneşti, dacă nu mai poate să-şi mângâie nici chiar pe surorile ei îndurerate de soarta sa, şi nici măcar să le vadă o clipă. Ea refuza baia, mâncarea, în sfârşit tot ce putea să-i redea puterile şi, vărsând şiroaie de lacrimi, se duce să se culce.

Nu trecu mult şi soţul, mai devreme decât de obicei, se culcă lângă ea şi, îmbrăţisând-o aşa scăldată în lacrimi cum era, o dojeneşte în chipul următor:,, Ei bine, scumpa mea Psyche, aşa îţi ţii făgăduiala? Ce mai pot aştepta eu de aici înainte, ce mai pot spera eu de la tine dacă toată ziua şi noaptea, şi chiar în braţele soţului tău, nu încetezi să suferi atât de cumplit? Bine, de acum înainte fă cum vrei şi ascultă de capriciul tău, care-ţi va aduce o mare nenorocire, dar cel putin să-ţi aduci aminte de asprele mele mustrări când vei începe să te căieşti; şi când va fi, vai, prea târziu!,,

Atunci Psyche, după multe rugăciuni şi ameninţând cu îndârjire că se va omorâ, smulge soţului ei învoirea atât de dorită de a-şi vedea surorile, de a le potoli durerea, de a vorbi cu ele. Astfel soţul cedă stăruinţelor tinerei sale soţii şi-i acordă învoirea cerută, iar pe deasupra îi îngăduie să le dea oricât aur, oricâte bijuterii ar voi ea. Dar în acelaşi timp, îi aminteşte în mai multe rânduri şi adeseori o înspăimântă cu cele mai grozave suferinţe, ca nu cumva, îndemnată de sfatul primejdios al surorilor ei, să caute să vadă chipul soţului ei, căci această nelegiuită curiozitate, adăugă el, ar arunc-o din culmea unei fericiri atât de mari într-o nemărginită nenorocire, şi ar lipsi-o pe veci de îmbrăţisările sale.

Ea mulţumeşte soţului său şi, acum mai veselă, îi spune: ,, Oh, dar mai bine să mor de o sută de ori, decât să fiu lipsită de această viaţă atât de dulce cu tine! Căci eu te iubesc nebuneşte şi, oricine ai fi tu, îmi eşti cu mult mai drag decât viaţa mea şi nici chiar Cupidon nu se poate asemui cu tine! Dar, te rog, mai acordă-mi la stăruinţele mele o favoare şi porunceşte Zefirului, slujitorul tău, să transporte pe surorile mele şi să mi le aducă în acelaşi chip cum m-a adus pe mine.,, Şi acoperindu-l cu dulci sărutări, spunându-i cele mai ademenitoare cuvinte, strângându-l puternic în braţe, ea adăugă la dezmierdările sale cuvinte ca:,, Dulce iubit, soţ drag, suflet scump al Psychei tale!,, Şi el cedă fără voia lui, biruit de blândeţea şi puterea acestor cuvinte de iubire încet murmurate şi-i promite că va face tot ce doreşte. Apoi, la apropierea zilei, dispare iarăşi din braţele soţiei sale.

iulie 27, 2010

Povestea lui Psyche

Posted in Povestea lui Psyche tagged la 8:45 pm de iuliastoianpsihoterapie

Fragmente din ”Metamorfozele sau Măgarul de aur” editura Leda,2005. Traducere I. Teodorescu

Povestea lui Psyche – cartea a 5-a



John William Waterhouse
Psyche Entering Cupid’s Garde

I

Culcată pe iarba deasă şi fragedă a pajiştii, ca pe un pat moale de verdeaţă umeda de rouă, Psyche se linişteşte puţin după o tulburare atât de puternică şi în curând e prinsă de un dulce somn. Odihna dându-i noi puteri, se deşteaptă cu sufletul înseninat. Ea vede o pădure plantată cu copaci înalţi şi stufoşi şi în mijlocul ei un izvor cristalin. Nu departe de cursul acestei ape se înălţa un palat regesc, construit nu de mâini omeneşti, ci cu o artă întradevăr divină. De cum treci pragul acestui palat, simţi că te afli în locuinţa splendidă şi încântătoare a vreunei zeităţi. Tavanele îmbrăcate în tăblii artistic sculptate în fildeş şi în lemn de tuia sunt susţinute de coloane de aur. Toţi pereţii sunt în întregime acoperiţi cu migăloase înflorituri de argint, reprezentând animale sălbatice şi domestice care păreau că îţi ieşeau în întâmpinare când intrai. Numai un muritor de un talent cu totul extraordinar, ba chiar un semizeu sau mai curând un zeu, a putut să dea atâta aparenţă de viaţă acestor  animale, pe o atât de mare suprafaţă de argint, cu fineţea unei arte atât de desăvârşite. Pardoseala însăşi formează un mozaic de pietre preţioase de toate culorile, tăiate în mii şi mii de mici bucăţi şi potrivite în aşa fel una lângă alta, încât înfăţişau cele mai variate picturi. Preafericiţi, de zeci de ori fericiţi cei care calcă pe diamante şi mărgăritare! Şi celelalte părţi ale acestui vast şi măreţ edificiu de asemenea sunt de o bogăţie ce nu se poate pretui şi pereţii în întregime construiţi din blocuri de aur masiv, strălucesc cu strălucirea care le e proprie, încât acest palat s-ar lumina singur, chiar  dacă  soarele i-ar refuza lumina sa: aşa de orbitor sclipesc  odăile de dormit, galeriile şi chiar uşile cu două canaturi. Şi celelalte bogăţii sunt de asemenea la înălţimea acestei măreţe locuinţe, astfel încât, cu drept cuvânt, îţi vine să crezi că marele Iupiter şi-a construit acolo acest palat divin, pentru a locui cât mai multă vreme printre muritori.

Atrasă de  farmecul acestei privelişti, Psyche se apropie mai mult şi, din ce în ce mai încrezătoare, îndrăzneşte să treacă pragul locuinţei. Apoi, cucerită de atâtea frumuseţi care-i desfătau privirile, ea le cercetează pe toate una după alta. De cealaltă parte a palatului ea zăreşte nişte cămări domneşti lucrate cu o măiestrie divină, în care erau îngrămădite comori nepreţuite. Ceea ce se găsea acolo nu există nicăieri pe pământ. Dar, în afară de uimirea produsă de asemenea minunate bogăţii, îndeosebi de ciudat pentru ea era faptul că acest tezaur al întregului univers nu avea nici lanturi, nici încuietori şi nici paznici care să-l apere şi să-l păzească.

Pe când privea totul cu o nemărginită plăcere, un glas ieşit dintr-un corp nevăzut îi ajunge la urechi: „De  ce te miri, stăpâna mea, de atâta bogăţie?  Tot ce vezi aici este al tău. Intră deci într-unul din aceste dormitoare, culcă-te şi te odihmeşte pe unul din aceste paturi şi porunceşte o baie când îţi va plăcea. Noi, ale căror glasuri le auzi, suntem în preajma ta, vom îndeplini cu toată luarea aminte poruncile tale şi după ce vom fi avut grijă de persoana ta, un  regal ospăţ, anume pentru tine pregătit, nu se va lăsa aşteptat.”

Psyche îşi dă seama că o divinitate se îngrijeşte de fericirea ei şi, ascultând de îndemnurile glasurilor lipsite de trup, se culcă şi doarme, iar după aceea face o baie care îi risipeşte toată oboseala. Îndată, lângă dânsa vede un pat semirotund şi, crezând că e o cină, pregătită pentru ea, ca să-şi recapete puterile, se aşeză cu plăcere. Într-o clipă i se aduc vinuri dulci ca nectarul, tăvi pline cu mâncăruri îmbelşugate şi de tot felul, fără să apară nici o fiinţă omenească, ci ca împinse numai de o suflare. În adevăr, Psyche nu vede pe nimeni, nu auzea decât vorbe care se veneau din aer  şi ca slujitoare avea numai glasuri. După o masă delicioasă, intră un cântăreţ, care cânta din gură fără să fie văzut, un altul cântă din cântă din chitară şi nu se vedea nici instrumentul, nici omul. Apoi se auzi un concert executat de o mulţime de glasuri armonioase şi, cu toate că nu apărea nici o făptură omenească, totuşi părea că era un cor.



%d blogeri au apreciat asta: